Parintii de astazi petrec mai mult timp cu copiii lor decat oricand. Totusi, in acelasi timp, ei isi fac griji mai mult decat generatiile anterioare cu privire la faptul ca ar face suficient – crezand ca lipsa de implicare poate dauna succesului si bunastarii viitoare ale copilului lor.
Acest lucru poate avea efecte negative. Presiunile sociale crescute asupra mamelor pentru a se implica cu copiii lor, in comparatie cu tatii, afecteaza negativ bunastarea materna. Pandemia COVID-19 si scolarizarea acasa au intensificat acest lucru.
Aceasta ridica o intrebare importanta: cata atentie este suficienta? Este daunator sa-ti lasi copilul singur? Ar trebui sa ignori vreodata un copil? Sau dimpotriva, poti sa te implici prea mult cu copilul tau? Asa cum este de obicei in cazul dezvoltarii copilului, raspunsul este undeva la mijloc (si majoritatea parintilor, in mod linistitor, fac „destul”).
Stim ca o abordare parentala care sustine este importanta pentru dezvoltarea copilului. Teoria atasamentului afirma ca atunci cand un copil are nevoile satisfacute de un parinte sau de ingrijitorul principal intr-un mod adecvat si consecvent, este mai probabil sa dezvolte un atasament sigur fata de acea persoana.
Acest lucru ii ajuta sa se simta mai increzatori in ei insisi si in lume, ceea ce duce la o dezvoltare cognitiva, sociala si emotionala mai pozitiva. Cu toate acestea, in timp ce atasamentul sigur este important, nivelul mereu in crestere de atentie nu o va creste neaparat proportional. In schimb, este important sa luam in considerare cu atentie gradul de implicare si sa echilibram acest lucru cu sprijinirea copiilor pentru a atinge etapele adecvate de rezilienta si independenta.
O dovada care se taraste mult atunci cand se discuta despre atasament este cercetarea asupra rezultatelor copiilor plasati in orfelinatele din Romania. Acesti copii au fost de obicei lipsiti in mod semnificativ de interactiune, afectiune si grija si nu au avut ocazia sa dezvolte un atasament sigur. Studiile asupra dezvoltarii lor ulterioare au descoperit ca au avut rezultate mai slabe de dezvoltare fizica, cognitiva si sociala.
Aceste studii sunt importante, dar o lume departe de spectrul angajamentului parental de care majoritatea parintilor isi fac griji astazi.
Cercetarile care examineaza mai multe relatii tipice parinte-copil constata ca, da, atunci cand mamele si tatii sunt mai conectati si implicati cu copiii lor, rezultatele sociale si emotionale se imbunatatesc.
Vorbirea si citirea copiilor in primii ani este deosebit de importanta pentru abilitatile de limba si alfabetizare. Ascultarea si sprijinirea copiilor pentru a intelege si a invata sa-si regleze propriile emotii este, de asemenea, importanta pentru bunastarea emotionala si sociala ulterioara.
Curiozitate, incredere si narcisism
Pe de alta parte, si copiii au nevoie de spatiu pentru a prelua conducerea in propria lor crestere si dezvoltare.
Parintul excesiv de intensiv sau „elicopter”, in care parintii sunt reticenti in a-si lasa copilul sa experimenteze activitati singuri (evident uneori acest lucru este imposibil, de exemplu daca copilul are nevoi suplimentare de invatare), poate creste de fapt riscul de anxietate si abilitati mai slabe de adaptare in copiii atunci cand devin adolescenti si adulti tineri.
Acest lucru se datoreaza faptului ca copiii invata avand posibilitatea de a gresi, asumand riscuri mici, adecvate varstei in timpul jocului si avand sansa de a decide in ce activitate se vor angaja.
Acest lucru creeaza sentimente de competenta, agentie si autonomie. Plictiseala, cu moderatie, incurajeaza, de asemenea, jocul activ si creativ, care are multe rezultate pozitive pentru dezvoltarea fizica, cognitiva si sociala si a fost, de asemenea, legata de curiozitatea crescuta.
In schimb, atunci cand ziua unui copil este controlata pentru ei si calea lor este intotdeauna netezita, ei se pot lupta pentru a-si dezvolta abilitatile de adaptare si rezistenta necesare pentru viata de zi cu zi.
Si, desi s-ar parea ca atentia va creste in cele din urma increderea, exista unele dovezi care arata ca atunci cand parintii sunt prea concentrati asupra copiilor lor – traind viata prin ei, validandu-i constant si punand presiune intensa asupra lor pentru a performa – acest lucru poate creste trasaturile narcisiste in copii cand ajung la varsta adulta tanara.
Schimbarea si adaptarea
De cata implicare are nevoie un copil se schimba in mod natural in timp. Bebelusii si copiii se dezvolta fizic si emotional pe masura ce cresc, iar educatia care se adapteaza la aceste schimbari este asociata de obicei cu rezultate mai bune.
Nu are sens sa lasi un copil mic care nu are capacitatea de a se intretine singur pentru perioade lungi de timp pentru a-si „incuraja independenta”. Acest lucru va creste probabil nivelul hormonului de stres in creierul lor tanar, in curs de dezvoltare. Dar sa-i spui preadolescentului tau ca trebuie sa se distreze dupa-amiaza (acasa) ii sprijina cresterea.
Acest lucru ne aduce conceptul de mediu fericit si unul dintre pediatrii mei preferati din secolul 20 – Donald Winnicott si conceptul sau de „mama suficient de buna”. Winnicott a petrecut multi ani urmarind mamele si bebelusii si a concluzionat ca uneori a nu putea satisface nevoile unui copil imediat si perfect era un lucru bun.
Desi credea ca este important sa raspunzi nevoilor unui bebelus, mai credea ca uneori, a trebuit sa astepti putin pentru ca termini altceva, l-a ajutat pe copil sa invete ca, desi este iubit si ingrijit, lumea nu este un loc perfect. .
Aceasta teorie a fost explorata de-a lungul anilor si a fost scrisa pe larg in termeni de „parenting suficient de bun”, care sustine in esenta un mediu fericit.
In cele din urma, un studiu fascinant a analizat cat de mult au simtit parintii presiunea de a petrece mai mult timp interactionand cu copiii lor si cat timp au petrecut de fapt citind, facand sport sau uitandu-se la televizor cu ei.
In mod surprinzator, nu a existat o relatie semnificativa intre parintii care au simtit cea mai mare si cea mai putina presiune, ceea ce sugereaza ca, indiferent de cat timp ai petrece interactionand cu copilul tau, acele sentimente nu dispar niciodata.
Poate ca aceasta este cea mai importanta lectie. Marea majoritate a parintilor fac destule (si daca iti faci griji pentru asta, probabil ca faci). In schimb, acele sentimente sunt conduse de judecata sociala a tuturor lucrurilor legate de parenting. Sa provocam asta, in loc sa cheltuim toata acea energie pentru a ne ingrijora daca copiii nostri primesc suficienta atentie.
