Billy, un baietel de 6 ani pe care l-am intalnit cu multi ani in urma in timpul unei consultatii scolare, a plans in biroul asistentei. Avea pumnii stransi si ochii rosii si umflati. A avut loc un incident. Nu a vrut sa inceteze sa mai foloseasca un laptop si, dupa mai multe incercari de a-l face sa se opreasca, acesta i-a fost luat.
A aruncat laptopul la pamant, apoi a dat cu piciorul si a tipat cand a fost tinut in brate si, in cele din urma, a zgariat si a lovit toiagul incercand sa-l retina.
Evaluarea echipei a fost unanima – Billy ii manipula pentru a obtine ceea ce isi dorea. Facea asta si acasa. Ce s-ar putea face pentru a-l determina sa faca ceea ce i se spune?
Au aparut solutiile tipice, inclusiv retinerea, suspendarea, pierderea laptopului sau modificarea planului de recompensa/intarire la scoala si acasa. Toate aceste solutii au vizat sa-l convinga pe Billy – sa-l motiveze – sa urmeze instructiunile si sa nu manipuleze adultii pentru a obtine ceea ce isi doreste.
Cu toate acestea, toate aceste solutii au fost incercate inainte si lucrurile nu se imbunatateau. Billy a continuat sa reziste la majoritatea instructiunilor si tranzitiilor, deseori enervandu-se si uneori topindu-se ca astazi. In timp ce solutiile erau modificate si ajustate, explicatia de baza pentru comportamentele lui Billy nu s-a schimbat.
Povestea lui Billy reprezinta nenumarate consultari si evaluari pe care le-am facut de-a lungul anilor, iar prima mea intrebare este intotdeauna: Ce se intampla daca „manipularea altora” nu este explicatia potrivita pentru dificultatile acestui copil? Daca avem o explicatie gresita, vom avea solutii gresite.
Etichetarea unui copil drept „manipulator” implica faptul ca copilul face acest lucru intentionat si ca este o problema intre copil si adult. Dar problema pentru Billy si copii similari nu este de fapt despre altcineva – este despre propriul creier si corp, despre propriile circuite neuronale.
Comportamentele observate din exterior – cum ar fi refuzurile si agitatia – sunt expresii exterioare ale suferintei interioare a copilului, care poate duce la deturnarea emotionala a creierului acestuia. Copiii nu controleaza aceste raspunsuri comportamentale si nu le indreapta catre nimeni. Crizele masive sunt ultima etapa in care un copil devine din ce in ce mai scapat de sub control intern. Nu sunt despre nimeni altcineva.
Luati in considerare ideea ca a putea urma instructiunile este un proces de dezvoltare similar cu abilitatile motorii sau vorbirea si limbajul. Un copil mic are nevoie de mai mult sprijin pentru a urma instructiunile decat un gradinita care, la randul sau, are nevoie de mai multe sprijin si indemnuri decat un elev de clasa a sasea.
Si in cadrul fiecarei grupe de varsta – sa zicem o camera plina de copii nascuti in aceeasi zi a aceluiasi an – veti vedea un spectru larg de abilitati in acest domeniu. Cei mai multi copii vor ajunge undeva, de-a lungul raspunsurilor asteptate, unii vor indeplini cerintele mai usor decat multi dintre colegii lor, iar unii vor avea o perioada mai dificila, luptandu-se mai mult sa urmeze instructiunile decat multi dintre colegii lor.
Acesti copii nu aleg sa aiba un timp mai greu. Se lupta sa faca bine. Si poate fi dintr-o gama larga de motive, inclusiv unele diagnostice psihiatrice, traiectorii de neurodezvoltare atipice sau multe alte cauze potentiale, cum ar fi tulburari de somn, traume, boli fizice si multe altele. Unii copii vor aparea temporar in grupul cu raspuns mai lent, deoarece cauza este mai tranzitorie, cum ar fi sa fie bolnav sau obosit, iar unii vor avea modele mai persistente.
Chiar si atunci cand tipa si tipa, copiii chiar au nevoie de ajutor pentru a invata cum sa regleze si sa-si recapete controlul.
Cand dam vina pe copil, etichetandu-i dificultatile drept „manipulative” si raspunzand in natura, ratam semnul. Dar atunci cand le vedem ca se lupta sa satisfaca cererea, putem incepe sa dezvoltam solutii care vizeaza problema reala.
Am putea incerca sa oferim copilului mai mult timp si spatiu pentru a raspunde cererii. Sau am putea modifica sarcina. Sau am putea elimina cererea, cel putin temporar. Capacitatea sau incapacitatea copilului de a ne indeplini asteptarile incepe cu capacitatea lui de a indeplini acele asteptari. Daca continuam sa crestem energia cererii, fara sa o adaptam la nevoile lor sau daca ii invinovatim pentru ceva ce nu pot schimba, luminam circuitele emotionale ale copilului, facandu-i si mai greu sa satisfaca cererea noastra si uneori dezvaluindu-si complet controlul emotional.
„Manipulativ” este un termen peiorativ care deseori da vina pe copil in situatii asupra carora copilul are de fapt putin sau deloc control. Daca stergem acel cuvant din lista noastra automata de explicatii si analizam alte mecanisme posibile pentru dificultatile lor, putem construi interventii mai reusite.
