Putini stiu ca pentru Daniela Popa cariera de partid nu a fost niciodata un tel, in schimb pasiunea pentru politica s-a dovedit a fi devoratoare, pentru ca i-a marcat destinul. Si-a dorit cu adevarat sa schimbe ceva, sa le ofere copiilor ei o lume mai buna decat cea in care crescuse. A vazut cum lucrurile se transforma, cum se construiesc altfel de viitoruri posibile, cum se prabusesc sperante si cariere, dar si cum telurile pentru care lupti prind contur si se apropie ametitor, doar sa intinzi mana si sa le atingi…
A avut o viata spectaculoasa din clipa in care, la Revolutie, a ales sa renunte la statutul care ii era harazit, de femeie maritata, cu doi copii, care are un serviciu bun, pentru himerele dupa care alearga cei alesi de destin sa se lupte cu morile de vant, cu nedreptatile, cu imposibilul. A simtit de aproape caldura flacarilor in care se plamadea destinul unei tari, cu pretul unor sacrificii personale. “Poate ca asa trebuie, ca lucrurile sa se echilibreze cumva”, spune ea. “Daca ne merge bine cariera, platim cu familia, iar daca ne reuseste totul pe plan personal, platim cu cariera.” E bucuroasa ca a creat un precedent. “Indiferent cat dureaza ca mandat, este un inceput de drum. Nu exista niciun motiv pentru care femeile sa nu fie lideri politici.
Au exact aceleasi calitati ca si barbatii. Sunt serioase, sunt tenace, au al saselea simt al lucrurilor, sunt mai putin coruptibile… Poate pentru ca sunt si mame, si educatoare si gospodine, se simt mai responsabile fata de societate. Au o alta maniera de a lucra cu cei din jur, cu o anumita eleganta si mai putina adversitate, mai putina incrancenare si incruntare, chiar daca la fel de critic. Poti sa ai rezultate si asa, e o alta maniera de a face politica.” Dar, spune ea, poate ca ar trebui sa nu ne mai punem atata problema diferentelor.
Mamele sunt primele care fac discriminarea, indreptand fetitele spre jocul static de-a gospodaria, iar pe baieti – spre aventura si putere. De fapt, femeile nu doar ca pot fi la fel de eficiente ca barbatii, dar se dovedesc si foarte longevive. Daniela Popa este membra a Parlamentului Romaniei din 1990. Din cele cinci mandate, numai unul ii lipseste din portofoliu. “O sa vedeti femei stand la masa negocierilor, femei care stau alaturi de liderii politici ai partidelor si lucreaza la strategia partidelor respective, femei care gestioneaza alegerile la nivel national si local, foarte buni organizatori ai partidelor. De altfel, pe mine colegii nu m-au privit niciodata diferit pentru ca sunt femeie. M-au vazut ca pe un coleg, unul care poate sa munceasca cot la cot, care poate sa sacrifice orice pentru rezultatele respective.”
“Mi-a placut foarte mult sa citesc” Copilaria petrecuta la Targoviste si-o aminteste cu nostalgia celui care stie sa aprecieze vremurile in care grijile nu apasau la fel de tare ca acum. “Eram un baietoi, tunsa scurt, imbracata in sort si adidasi, jucam fotbal pe terenul viran din spatele casei mele, acolo unde s-a construit acum primaria cea noua. Aveam numai baieti pe strada, asa ca nu aveam cum sa fi fost altfel. Cornel Dinu, vecinul meu de vizavi, care era cu cativa ani mai mare decat mine, trecea prin poarta casei mele cand venea de la liceu si ma striga . Nu am purtat rochie pana la liceu.
Abia atunci, varsta si-a spus cuvantul si comportamentul meu s-a mai schimbat. Dar tot eram o eleva foarte silitoare, care in vacante prefera sa-si aseze un cos mare de mere langa pat si sa savureze carte dupa carte. Mi-a placut foarte mult sa citesc, in privinta asta l-am avut pe tata indrumator.” Revolutia din decembrie 1989 a prins-o la Targoviste, orasul natal, casatorita cu un coleg de facultate de la TCM, cu doi copii mici si un post bun de profesoara la liceul industrial.
Era inginer la SARO Targoviste. Recunoaste acum ca impulsul de a intra intr-un partid politic a venit nu din nazuinta de a face o cariera cu impact rasunator, ci pur si simplu din dorinta de a le oferi copiilor ei ceea ce ei ii fusese refuzat. “Nu am trait nici in saracie, nici in huzur. Am trait mediu, asa cum traiau majoritatea romanilor. Eram marcata insa de lipsurile pe care le resimteam toti: o emisiune buna de televiziune, o crema sau un fard bun, un produs alimentar dupa care jinduiam, dar, mai presus de orice, imi lipseau cartile. Mai stiti ce trebuia sa facem ca sa punem mana pe o carte buna?”
“Din 1990 si pana in 2000 eu nu am avut concediu” Entuziasmul si dorinta de schimbare o insufleteau intr-atat, incat in primele zile ale lunii ianuarie 1990 s-a inscris in FSN. “Nu stiam sa lucrez cu oamenii, eram aproape inca un copil, desi aveam 34 de ani, dar fusesem mereu aproape de parinti, protejata de familia mea. Oamenii veneau la noi si cereau fel de fel de lucruri, de la case pana la servicii si inca multe altele. Nu stiam nici macar sa dau un raspuns. Incet incet, am invatat cum sa rezolv astfel de probleme, am stat pe langa oameni care se pricepeau, am reusit chiar sa urc pe scara ierarhica a partidului si sa ajung in conducerea unei filiale de municipiu resedinta de judet.
Recunosc ca aveam foarte multe emotii atunci cand a trebuit sa vorbesc unei sali intregi si sa-mi prezint CV-ul, pentru ca nu mai avusesem vreodata o astfel de experienta.” Daca pentru latura publica a functiei sale se simtea inca neindemanatica, munca pe care o avea de facut in teren sau de la birou i se potrivea manusa. Pentru eficienta ei a fost promovata pana la o functie de conducere la nivel de judet, dar mai ales in biroul executiv central la nivel national. Avea 35 de ani si devenise deputat de Dambovita, functie pe care a ocupat-o pana in 2000. “In anii aceia, etapele se consumau repede, se traia efervescent.
Eram doar doua femei in biroul executiv al FSN, eu si Floarea Calota. Munceam cu atat de multa pasiune si ma implicam in absolut toate proiectele, incat din 1990 si pana in 2000 eu nu am avut concediu nici macar o zi. De pilda, in vara anului 1990, pe fondul acelui vid de putere locala, am avut mandat din partea prefectului sa numesc primarii si viceprimarii din judet, in conditiile in care eu nu aveam experienta, nu cunosteam oamenii… M-am urcat intr-un Aro ca vai de el si m-am dus in fiecare sat, in fiecare comuna. De multe ori m-a luat si cu frisoane, cu transpiratii, pentru ca oamenii ne intampinau cu furci si cu topoare, erau impartiti in tabere de care eu nu stiam nimic si nici nu intelegeam de ce erau atat de patimasi. Erau interese multe la mijloc, de fapt, dar eu de unde sa stiu de ele?
A fost mai bine asa, pentru ca eu, nedorindu-mi altceva decat sa aleg bine pentru comunitate, m-am dus la invatatori si profesori, la cadrele medicale de la dispensar si la preotul satului si i-am intrebat care e cel mai potrivit om. Am numit numai oameni tineri, de 30 de ani, si vreau sa va spun ca toti cei pe care i-am ales atunci au castigat alegerile si in ’92, si in ’96, si in 2000. Sunt si acum cativa primari pe care i-am numit atunci. Eu cred ca asa se masoara eficienta!”
“Cu foarte mare greutate, am reusit sa ies la liman” In 2000 a avut parte de un hiatus dureros. “In 1997, din partid s-a desprins gruparea ApR, din care faceam si eu parte. In 2000, ApR nu a mai intrat in Parlament, pentru cateva procente. Mi-am zis atunci, foarte bine, destul cu politica, sunt 10 ani din viata si cu siguranta pot sa fac altceva.” A incercat… S-a intors la Targoviste si a cautat de lucru. “Eram obisnuita sa muncesc mult si, deodata, m-am trezit ca nu am unde”, scrie Daniela Popa in volumul de confesiuni “Pasi pe nisip”, aparut anul trecut. “N-am fost prevazatoare, ca multi dintre colegii mei, sa-mi aranjez din timp ceva. Trecerea de la o activitate intensa la… nimic a fost ca o lovitura pentru mine. Am incercat la toate institutiile statului. Nimic!
Am incercat la firme de stat si private. Erau impresionati de CV-ul meu, dar a doua zi nu mai gaseam pe nimeni cu care sa vorbesc. Unii chiar mi-au spus ca este vorba de presiune politica, de o polita care trebuie platita. Cert este ca am platit-o! Scump: cu accese de plans, cu boala – doua luni am stat prin spitale pentru diferite controale medicale, fara niciun ban. Poate ca nu ar fi contat banii daca eram singura, dar am doi copii si o mama bolnava care trebuiau intretinuti.” Si-a amanetat – si pierdut – bijuteriile. Multi prieteni i-au intors spatele, cu mici, dar pretioase exceptii. “Parca ii comandasem organismului sa nu mai traiasca si toate resorturile negative se activasera. Cu greu, cu foarte mare greutate, am reusit sa ies la liman. Am scapat, in fine, sanatoasa la minte si la trup.”
Poate ca acesta este secretul care face femeile atat de rezistente si de potrivite lumii politice. Ele ies la liman. Din orice situatie. Si cumva miracolul supravietuirii lor este amplificat de puterea cu care au reusit sa traga dupa ele propria familie. In acel an de lipsuri si dezamagiri, mama a reusit sa faca in asa fel incat sa nu fie afectati nici Daniel, fiul cel mare, aflat la facultate, si nici Camelia, eleva in ultimul an de liceu, pregatindu-se pentru facultate. Sotul ei, in schimb, a divortat. Dupa ce a vandut masina si alte bunuri din casa. Pentru divort, Daniela Popa nu a apelat la niciun avocat si si-a redactat singura hartiile necesare.
Apoi a luat-o de la capat. S-a inscris la doctorat la Relatii Economice Internationale, a devenit expert la Serviciul de Relatii Externe, Protocol si Presa din cadrul Consiliului Legislativ. S-a mutat cu copiii la Bucuresti. Dupa un an, era din nou acolo unde ii era locul: “Politica e un microb de care nu scapi niciodata”. Din 2004 a devenit deputat de Bucuresti si vicepresedinte al Camerei Deputatilor. Iar pe 27 ianuarie 2008 a fost investita cu functia de presedinte al Partidului Conservator. Acum stie de ce i-a fost dat sa traiasca toate astea. Si a inteles de ce, o vreme, i s-a parut ca Dumnezeu nu a mai fost langa ea, pentru ca pe nisip nu mai vedea decat doua urme de pasi, in loc de patru, cum fusese obisnuita. Da, e adevarat ca, atunci cand i-a fost greu, pe nisip erau numai doua urme de pasi. Erau ale Lui, o tinea in brate…
