Categories
Diverse

Politica e un microb de care nu scapi niciodata

Pe 27 ianuarie 2008, Daniela Popa a devenit prima femeie lider de partid din istoria Romaniei. S-a apucat imediat de treaba. “Aceeasi munca multa”, a constatat ea. “E drept, responsabilitatile sunt mult mai mari, dar niciodata nu le-am privit altfel decat cu seriozitate, la urma urmei raspunzi de oameni.”

Putini stiu ca pentru Daniela Popa cariera de partid nu a fost niciodata un tel, in schimb pasiunea pentru politica s-a dovedit a fi devoratoare, pentru ca i-a marcat destinul. Si-a dorit cu adevarat sa schimbe ceva, sa le ofere copiilor ei o lume mai buna decat cea in care crescuse. A vazut cum lucrurile se transforma, cum se construiesc altfel de viitoruri posibile, cum se prabusesc sperante si cariere, dar si cum telurile pentru care lupti prind contur si se apropie ametitor, doar sa intinzi mana si sa le atingi…

A avut o viata spectaculoasa din clipa in care, la Revolutie, a ales sa renunte la statutul care ii era harazit, de femeie maritata, cu doi copii, care are un serviciu bun, pentru himerele dupa care alearga cei alesi de destin sa se lupte cu morile de vant, cu nedreptatile, cu imposibilul. A simtit de aproape caldura flacarilor in care se plamadea destinul unei tari, cu pretul unor sacrificii personale. “Poate ca asa trebuie, ca lucrurile sa se echilibreze cumva”, spune ea. “Daca ne merge bine cariera, platim cu familia, iar daca ne reuseste totul pe plan personal, platim cu cariera.” E bucuroasa ca a creat un precedent. “Indiferent cat dureaza ca mandat, este un inceput de drum. Nu exista niciun motiv pentru care femeile sa nu fie lideri politici.

Au exact aceleasi calitati ca si barbatii. Sunt serioase, sunt tenace, au al saselea simt al lucrurilor, sunt mai putin coruptibile… Poate pentru ca sunt si mame, si educatoare si gospodine, se simt mai responsabile fata de societate. Au o alta maniera de a lucra cu cei din jur, cu o anumita eleganta si mai putina adversitate, mai putina incrancenare si incruntare, chiar daca la fel de critic. Poti sa ai rezultate si asa, e o alta maniera de a face politica.” Dar, spune ea, poate ca ar trebui sa nu ne mai punem atata problema diferentelor.

Mamele sunt primele care fac discriminarea, indreptand fetitele spre jocul static de-a gospodaria, iar pe baieti – spre aventura si putere. De fapt, femeile nu doar ca pot fi la fel de eficiente ca barbatii, dar se dovedesc si foarte longevive. Daniela Popa este membra a Parlamentului Romaniei din 1990. Din cele cinci mandate, numai unul ii lipseste din portofoliu. “O sa vedeti femei stand la masa negocierilor, femei care stau alaturi de liderii politici ai partidelor si lucreaza la strategia partidelor respective, femei care gestioneaza alegerile la nivel national si local, foarte buni organizatori ai partidelor. De altfel, pe mine colegii nu m-au privit niciodata diferit pentru ca sunt femeie. M-au vazut ca pe un coleg, unul care poate sa munceasca cot la cot, care poate sa sacrifice orice pentru rezultatele respective.”

“Mi-a placut foarte mult sa citesc” Copilaria petrecuta la Targoviste si-o aminteste cu nostalgia celui care stie sa aprecieze vremurile in care grijile nu apasau la fel de tare ca acum. “Eram un baietoi, tunsa scurt, imbracata in sort si adidasi, jucam fotbal pe terenul viran din spatele casei mele, acolo unde s-a construit acum primaria cea noua. Aveam numai baieti pe strada, asa ca nu aveam cum sa fi fost altfel. Cornel Dinu, vecinul meu de vizavi, care era cu cativa ani mai mare decat mine, trecea prin poarta casei mele cand venea de la liceu si ma striga . Nu am purtat rochie pana la liceu.

Abia atunci, varsta si-a spus cuvantul si comportamentul meu s-a mai schimbat. Dar tot eram o eleva foarte silitoare, care in vacante prefera sa-si aseze un cos mare de mere langa pat si sa savureze carte dupa carte. Mi-a placut foarte mult sa citesc, in privinta asta l-am avut pe tata indrumator.” Revolutia din decembrie 1989 a prins-o la Targoviste, orasul natal, casatorita cu un coleg de facultate de la TCM, cu doi copii mici si un post bun de profesoara la liceul industrial.

Era inginer la SARO Targoviste. Recunoaste acum ca impulsul de a intra intr-un partid politic a venit nu din nazuinta de a face o cariera cu impact rasunator, ci pur si simplu din dorinta de a le oferi copiilor ei ceea ce ei ii fusese refuzat. “Nu am trait nici in saracie, nici in huzur. Am trait mediu, asa cum traiau majoritatea romanilor. Eram marcata insa de lipsurile pe care le resimteam toti: o emisiune buna de televiziune, o crema sau un fard bun, un produs alimentar dupa care jinduiam, dar, mai presus de orice, imi lipseau cartile. Mai stiti ce trebuia sa facem ca sa punem mana pe o carte buna?”

“Din 1990 si pana in 2000 eu nu am avut concediu” Entuziasmul si dorinta de schimbare o insufleteau intr-atat, incat in primele zile ale lunii ianuarie 1990 s-a inscris in FSN. “Nu stiam sa lucrez cu oamenii, eram aproape inca un copil, desi aveam 34 de ani, dar fusesem mereu aproape de parinti, protejata de familia mea. Oamenii veneau la noi si cereau fel de fel de lucruri, de la case pana la servicii si inca multe altele. Nu stiam nici macar sa dau un raspuns. Incet incet, am invatat cum sa rezolv astfel de probleme, am stat pe langa oameni care se pricepeau, am reusit chiar sa urc pe scara ierarhica a partidului si sa ajung in conducerea unei filiale de municipiu resedinta de judet.

Recunosc ca aveam foarte multe emotii atunci cand a trebuit sa vorbesc unei sali intregi si sa-mi prezint CV-ul, pentru ca nu mai avusesem vreodata o astfel de experienta.” Daca pentru latura publica a functiei sale se simtea inca neindemanatica, munca pe care o avea de facut in teren sau de la birou i se potrivea manusa. Pentru eficienta ei a fost promovata pana la o functie de conducere la nivel de judet, dar mai ales in biroul executiv central la nivel national. Avea 35 de ani si devenise deputat de Dambovita, functie pe care a ocupat-o pana in 2000. “In anii aceia, etapele se consumau repede, se traia efervescent.

Eram doar doua femei in biroul executiv al FSN, eu si Floarea Calota. Munceam cu atat de multa pasiune si ma implicam in absolut toate proiectele, incat din 1990 si pana in 2000 eu nu am avut concediu nici macar o zi. De pilda, in vara anului 1990, pe fondul acelui vid de putere locala, am avut mandat din partea prefectului sa numesc primarii si viceprimarii din judet, in conditiile in care eu nu aveam experienta, nu cunosteam oamenii… M-am urcat intr-un Aro ca vai de el si m-am dus in fiecare sat, in fiecare comuna. De multe ori m-a luat si cu frisoane, cu transpiratii, pentru ca oamenii ne intampinau cu furci si cu topoare, erau impartiti in tabere de care eu nu stiam nimic si nici nu intelegeam de ce erau atat de patimasi. Erau interese multe la mijloc, de fapt, dar eu de unde sa stiu de ele?

A fost mai bine asa, pentru ca eu, nedorindu-mi altceva decat sa aleg bine pentru comunitate, m-am dus la invatatori si profesori, la cadrele medicale de la dispensar si la preotul satului si i-am intrebat care e cel mai potrivit om. Am numit numai oameni tineri, de 30 de ani, si vreau sa va spun ca toti cei pe care i-am ales atunci au castigat alegerile si in ’92, si in ’96, si in 2000. Sunt si acum cativa primari pe care i-am numit atunci. Eu cred ca asa se masoara eficienta!”

“Cu foarte mare greutate, am reusit sa ies la liman” In 2000 a avut parte de un hiatus dureros. “In 1997, din partid s-a desprins gruparea ApR, din care faceam si eu parte. In 2000, ApR nu a mai intrat in Parlament, pentru cateva procente. Mi-am zis atunci, foarte bine, destul cu politica, sunt 10 ani din viata si cu siguranta pot sa fac altceva.” A incercat… S-a intors la Targoviste si a cautat de lucru. “Eram obisnuita sa muncesc mult si, deodata, m-am trezit ca nu am unde”, scrie Daniela Popa in volumul de confesiuni “Pasi pe nisip”, aparut anul trecut. “N-am fost prevazatoare, ca multi dintre colegii mei, sa-mi aranjez din timp ceva. Trecerea de la o activitate intensa la… nimic a fost ca o lovitura pentru mine. Am incercat la toate institutiile statului. Nimic!

Am incercat la firme de stat si private. Erau impresionati de CV-ul meu, dar a doua zi nu mai gaseam pe nimeni cu care sa vorbesc. Unii chiar mi-au spus ca este vorba de presiune politica, de o polita care trebuie platita. Cert este ca am platit-o! Scump: cu accese de plans, cu boala – doua luni am stat prin spitale pentru diferite controale medicale, fara niciun ban. Poate ca nu ar fi contat banii daca eram singura, dar am doi copii si o mama bolnava care trebuiau intretinuti.” Si-a amanetat – si pierdut – bijuteriile. Multi prieteni i-au intors spatele, cu mici, dar pretioase exceptii. “Parca ii comandasem organismului sa nu mai traiasca si toate resorturile negative se activasera. Cu greu, cu foarte mare greutate, am reusit sa ies la liman. Am scapat, in fine, sanatoasa la minte si la trup.”

Poate ca acesta este secretul care face femeile atat de rezistente si de potrivite lumii politice. Ele ies la liman. Din orice situatie. Si cumva miracolul supravietuirii lor este amplificat de puterea cu care au reusit sa traga dupa ele propria familie. In acel an de lipsuri si dezamagiri, mama a reusit sa faca in asa fel incat sa nu fie afectati nici Daniel, fiul cel mare, aflat la facultate, si nici Camelia, eleva in ultimul an de liceu, pregatindu-se pentru facultate. Sotul ei, in schimb, a divortat. Dupa ce a vandut masina si alte bunuri din casa. Pentru divort, Daniela Popa nu a apelat la niciun avocat si si-a redactat singura hartiile necesare.

Apoi a luat-o de la capat. S-a inscris la doctorat la Relatii Economice Internationale, a devenit expert la Serviciul de Relatii Externe, Protocol si Presa din cadrul Consiliului Legislativ. S-a mutat cu copiii la Bucuresti. Dupa un an, era din nou acolo unde ii era locul: “Politica e un microb de care nu scapi niciodata”. Din 2004 a devenit deputat de Bucuresti si vicepresedinte al Camerei Deputatilor. Iar pe 27 ianuarie 2008 a fost investita cu functia de presedinte al Partidului Conservator. Acum stie de ce i-a fost dat sa traiasca toate astea. Si a inteles de ce, o vreme, i s-a parut ca Dumnezeu nu a mai fost langa ea, pentru ca pe nisip nu mai vedea decat doua urme de pasi, in loc de patru, cum fusese obisnuita. Da, e adevarat ca, atunci cand i-a fost greu, pe nisip erau numai doua urme de pasi. Erau ale Lui, o tinea in brate…

Categories
Diverse

Nu trebuia sa plec in strainatate ca sa traiesc ca o regina. Aici eu am fost o regina!

Purtata in pantece prin saloanele splendide ale reginei-mame Elisabeta, pentru care lucrau parintii ei, Angela Similea are acel aer maiestuos care deosebeste divele de restul multimii. A ras, a plans, a povestit despre o viata de miracole si a incheiat interviul cu cuvintele: Nu trebuia sa plec in strainatate ca sa traiesc ca o regina. Aici eu am fost o regina!

A fost un copil teribil de rusinos, de timid si, desi a fost sora mai mare, a crescut in umbra celor doi frati ei mai mici. Stiam sa ma apar daca era cazul! Pentru ca nu suportam durerea si umilinta unei batai, gaseam solutii de maniera in care sa nu fiu implicata in conflict. Diplomatia este o trasatura cu care eu m-am nascut si care m-a ajutat intreaga viata.

Pe mine numai scena m-a vindecat de timiditate, Dumnezeu a stiut ce sa aleaga pentru mine Eram un copil cuminte, as zice chiar plictisitor. Dar, fiind frumusica precum o papusica, atrageam atentia. Daca pe atunci avea priviri de ciocolata amaruie, de-a lungul timpului irisul i s-a deschis la culoare, iar acum te priveste foarte oliv. E un fenomen rar, dar cum si ea e plamadita dintr-un aluat special, nu e de mirare.

Cum nu e foarte tare de mirare sa vezi ca s-a pastrat neschimbata, ca are doar cateva riduri in coltul ochilor, din cauza zambetului permanent pe care il poarta pe chip, ca e la fel de magnetica si de impresionanta ca atunci cand era un simbol al elegantei, iar femeile o urmareau la televizor cu un creion si o hartie in mana, desenand de zor modelul rochiei si al coafurii pe care le etala, ca pe niste insemne de vita regala, la fiecare aparitie in public sau televizata.

Parintii mei vin din zone foarte diferite, tata de pe langa Bucuresti, iar mama e din Dobrogea. In timpul razboiului, tata a ajuns acolo, in satul ei. Facea parte din corpul sanitar si a fost incartiruit langa casa bunicii. Mama era uluitor de frumoasa, veneau baieti de la sute de kilometri la baluri, ca sa o vada… Dar tata a reusit sa o convinga pe bunica sa i-o dea de nevasta.

Dupa ce si-a terminat stagiul militar, tata s-a intors la Palatul regal, unde lucra, si bineinteles ca au angajat-o imediat si pe ea, vazand-o atat de frumoasa si de harnica, o taranca sanatoasa. Se ocupa de apartamentul reginei-mama. Mama mea m-a purtat prin acele locuri, iar influenta se simte. Pentru ca fratii mei, care sunt nascuti mai tarziu, cand mama nu mai lucra acolo, sunt diferiti.

Cantam numai catarata in copac Dumnezeu a avut grija de mine, mi-a ales un destin care sa ma faca fericita, crede Angela Similea. Cum sa nu crezi ca e vorba de destin, cand mama imi povesteste ca eram mica-mica si ma ascundeam sub masa, unde imi desenasem pe stinghia de dedesubt clape de pian, in care bateam cu degetelele?

Nu-mi dau seama unde vazusem eu pian, dar cert e ca imi facusem unul numai al meu. Eu m-am nascut cu muzica adanc inradacinata in mine. Iar stilul meu dramatic l-am ales in urma intalnirii cu bunica din Dobrogea. Vacantele si le petrecea acolo, la Pecineanga, la bunica materna. Am invatat sa iubesc pamantul, copacii, natura. Ii insoteam pe verii mei la camp. Eu nu munceam, pentru ca eram verisoara lor venita de la Bucuresti, in schimb, le cantam.

Ce e nostim e ca-mi placea sa ma urc in copac si sa le cant. Nu stiu de ce, poate pentru ca eram printre pasari, poate pentru ca trebuia sa ma simt urcata pe o scena, deasupra lumii Cantam si in tramvai, imi povesteste mama, cand eram foarte mica, dar numai daca era plin. Daca nu era lume in tramvai, taceam chitic. Dar cand era plin incepeam sa cant romante, ce auzeam pe atunci acasa, iar mama se jena, imi tot facea semne sa tac. Lumea intervenea si o ruga sa ma lase, pentru ca eram tare dulce, asa mica si cantand cu tot sufletul despre dragoste. Am avut dramatismul acesta in mine de la inceput.

L-am preluat de la bunica si nu am stiut niciodata sa cant altfel. Povestind despre destinul nefericit al acelei femei remarcabile, care se lupta de una singura cu vremurile potrivnice, o gospodarie uriasa si 12 copii, dintre care doi nici macar nu erau ai ei, ci ai fostului sot, e usor de simtit dragostea si dorul dupa femeia care i-am marcat copilaria. Primul sot i-a murit in primul razboi si a ramas cu sase baieti, iar cu al doilea sot a mai avut patru, si inca doi ai lui. Pentru ca bunicul meu nu avea o atitudine pe care ea sa o aprobe, s-au despartit, dar ea a tinut si fetele lui, pana cand s-au maritat.

Cand bunicul venea beat din sat, bunica ascundea fetele printre baietii lor, ca sa nu le ia la bataie. Dumnezeu i-a dat o singura fata, pe mama mea. Putine femei au noroc in viata, iar ea nu a fost printre acestea. Era o femeie teribil de tonica, de puternica, avea angajati care sa ajute la casa, la vite, la pamant, ea se ocupa de toate, dar mai presus de orice isi iubea copiii. Pe masura ce trecea timpul insa, ii mai murea un copil. Avea atunci o cadere, eu am cunoscut-o si in astfel de momente, care m-au impresionat teribil.

Seara, tarziu, auzeam ceva ce nu mai auzisem vreodata, dar simteam ca este ceva intim si stiam ca nu ar trebui sa intervin. Atunci ma strecuram pana pe prispa, ca o pisica, atenta sa nu ma simta. Si ascultam Ea canta, plangand, spune diva si, la randul ei, lasa lacrimile sa se rostogoleasca pe obraji, era o vibratie speciala, pe care eu nu o intelegeam atunci, cum nu intelegeam nici ceea ce canta. Erau doine, balade, am inteles mai tarziu. Am iubit-o foarte mult pe bunica mea si am urmat-o, ca dovada ca sunt singura din familie care canta.

Mama mi-a zis: Nu am nevoie de o cantareata la usa mea! Ca adolescenta, am fost vesela, ma jucam, dar permanent duceam in spate o senzatie de neimplinire. Severitatea mamei i-a provocat adolescentei timide un adevarat complex de inferioritate. Toate colegele ei mergeau sambata seara la ceai, dar inainte treceau pe la Angela pe acasa, fiindca degetele ei indemanatice stiau sa aranjeze parul, sa ajusteze rochite, sa dea o umbra da machiaj unor fete tinere. Si cand rasetele erau in culme, cand febrilitatea pregatirilor atingea apogeul, fetele plecau, lasand-o pe prietena lor singura, trista si frustrata, pentru ca mama ei nu i-ar fi permis vreodata asa un capriciu.

Chiar si in momentul in care i-am zis ca vreau sa cant, raspunsul a fost categoric: . Trebuia sa am o meserie decenta. I-am demonstrat ca se poate sa canti si sa nu faci compromisuri. Dar lipsa unei educatii potrivite a fost motivul unui alt complex de inferioritate. Desi a facut o facultate de finante, pregatindu-se pentru acea profesie sigura si serioasa, drumul ii era deja deschis. In liceu, profesorul de muzica ii descoperise talentul neobisnuit si o indrumase catre compozitorul George Grigoriu, care conducea ansamblul UTC pe atunci. Grigoriu i-a spus: Ai o voce foarte buna, dar trebuie sa lucrezi, pentru ca e prea greoaie.

Te duci tu la profesoara Florica Orascu. Adica acea profesoara care a format vocile celor mai multi interpreti de muzica usoara din generatia Angelei Similea, Aura Urziceanu Dida Dragan, Olimpia Panciu, Mihai Constantinescu Pentru ca i s-a parut ca are o voce prea cristalina, a indemnat-o sa se apuce de fumat, pentru a capata gravitate. Din fericire, experimentul a durat doar cativa ani si, fie ca tutunul si-a facut efectul, fie ca asa s-a maturizat glasul ei, vocea a coborat si a devenit mai profunda. Era o profesoara eminenta, care nu ne-a dat voie sa copiem, o atitudine care ne-ar prinde bine si azi! Cum ar putea sa fie mai bun decat modelul, mai ales daca acela este o vedeta internationala, un monstru sacru? De aceea eu nu am cantat niciodata muzica din repertoriul international, am preferat sa am propriile mele melodii, care sa ma defineasca.

Cateodata imi pare rau, pentru ca ma mai intalnesc cu prieteni, cantam impreuna, eu cunosc cantecele, dar nu ma aventurez sa le cant. Apropo de prietenii din breasla O intreb despre legendara rivalitate dintre ea, Corina Chiriac si Mirabela Dauer. In realitate, intre noi nu a existat niciodata vreo discutie in contradictoriu! Publicul se pare ca a preceput asa, dar noua ne era atat de bine sa fim impreuna in concerte, pentru ca ne intalneam atat de rar! Se umpleau stadioane cu UN NUME! Nu aveam de ce sa mergem toate trei in concerte, pentru ca noi trei umpleam trei stadioane! Erau alte vremuri, alta mentalitate, pe atunci se traia din concerte, acum nu se mai poate.

Universul lucreaza cu tine cel mai bine in locul in care te-ai nascut Vorbind despre acele timpuri, Angela Similea desluseste taina ne-plecarii ei in strainatate. Am avut foarte multe sanse profesionale, unele dintre ele mari de tot. Ma refer la Casa de discuri EMI si la impresarul trupei Boney M, care sase luni mi-au facut curte sa inchei un contract cu ei, pentru ca, spuneau, sunt cea mai hollywoodiana cantareata din sud-estul Europei. Sotul meu, Ian, a tot facut presiuni asupra mea, pentru ca pe el il cautau ori de cate ori iesea din tara, ca sa-i propuna o noua varianta de contract.

Fiind casatorita cu un om de afaceri strain, eu puteam iesi din tara cu usurinta. Dar nu ieseam pentru ca nu aveam timp. Eu aveam de cantat romanilor mei. Am avut convingerea asta nestramutata ca menirea mea e aici. Mai tarziu am inteles ca universul lucreaza cu tine cel mai bine in locul in care te-ai nascut. Bucuria de a canta in limba mea era atat de puternica, incat nu m-a indemnat inima sa plec. Poate ca daca as fi plecat, ar fi fost foarte bine. Poate. Poate ca as fi facut o mare cariera si as fi castigat foarte multi bani. Poate. Dar nu stiu daca s-ar fi ridicat la nivelul bucuriei pe care o simteam cand intram pe scena si un stadion intreg canta cu mine! Veneau cuminti si imbracati frumos, ne sorbeau cuvintele si fiecare respiratie, pentru ca noi asta am trait, generatia mea a avut aceasta sansa unica. Mai mult, vazand cum traiesc romanii, am preluat aceasta sansa ca pe o responsabilitate de a le aduce o raza de lumina, de a le crea o bucurie si de a informa femeile de ceea se poarta in alta lume.

Nu a fost scopul existentei mele sa cada toata planeta la picioarele mele. Povesteste putin contrariata cum un taximetrist i-a zis o data, verde-n fata, ca-i vine s-o injure. Am fost socata. Mi-a spus ca o persoana care are talentul meu, sansele mele, un pasaport oricand valabil, datorita casatoriei mele cu Ian, si nu fuge din tara, merita un astfel de tratament. Ati fi putut sa traiti ca o regina!, mi-a spus. Dar eu, aici, sunt o regina!, i-am raspuns. Acesta este adevarul. La revenirea ei din 2005, cu un nou album, Lumea mea, editata la casa de discuri OVO Music, a lui Ovidiu Komornik, a avut prilejul de a se reintalni cu senzatiile de atunci. La concerte, lumea se ridica in picioare. Si printre ei sunt multi tineri, care abia acum se intalnesc cu muzica mea. Cu lumea mea.

Am albit pe drumul de intoarcere in tara Casatorita intai cu un om de afaceri elvetian, Ian Hilgen, care a ales sa locuiasca in Romania pentru a fi alaturi de ea, Angela Similea a divortat la inceputul anilor 90, cand statutul nostru s-a schimbat si pur si simplu, povestea s-a sfarsit. A fost foarte frumos, dar totul s-a consumat. Ian a ramas in Romania, s-a recasatorit, dar niciunul nu se poate bucura de prezenta fiului lor, care traieste in SUA. Specialist in grafica pe computer, Sorin a urmat intai Scoala Americana in Romania, apoi, la 11 ani, a plecat in Elvetia, la Institutul Montana, pentru a-si continua studiile. El s-a adaptat acolo foarte bine, i-a placut, dar eu am albit pe drumul inapoi spre tara. Am albit complet. Sorin este acum casatorit pentru a doua oara si are doi copii, pe care i-a crescut mama sa pana la varsta scolara. Mi-am luat carnet de sofer ca sa pot sa-i duc la gradinita in fiecare dimineata.

Cu ei, am recuperat copilaria fiului meu, la care eu nu am luat parte, din pacate. Parintii care au statut de celebritate ar trebui sa fie foarte atenti cu copiii lor. Eu nu i-am putut oferi vreodata copilului meu privilegiul de a merge in parc sau intr-un magazin macar. Agresat de atentia insistenta a oamenilor, Sorin m-a izolat. S-a indepartat.

A inchis usa, pur si simplu. De aceea nu a suferit cand a plecat de langa mine. Mai tarziu, cand a devenit adult, relatia noastra s-a schimbat, desigur. La randul ei, Angela Similea s-a recasatorit cu politicianul Victor Surdu si locuiesc impreuna la 30 km de Bucuresti, intr-un rai verde, creat prin priceperea sotului ei. S-au casatorit in 99. Eu aveam o problema si am intrebat in dreapta si in stanga cine ma poate ajuta. Victor, cu care eram prietena de foarte multi ani, mi-a zis ca ar putea, dar nu asa, de la distanta. Numai daca ne casatorim!, isi aminteste ea si rade inveselita de amintire. Mi-am luat ragaz o saptamana. Ma gandesc acum ca nu as fi zis daca nu mi-as fi dorit de la inceput, nu?

Categories
Diverse

Mi-am dat seama tarziu cat de importanta este comunicarea intre doi oameni

Mi-am dat seama tarziu cat de importanta este comunicarea intre doi oameniScorpionii au perioade de autodistrugere, spune Nicola, resemnata de acum cu felul ei de a fi, schimbator. Aflata aproape de pragul de 40 de ani, Nicola pare a se afla intr-o perioada foarte buna. Vesela, plina de energie si de proiecte mari. Indragostita. Fericita.

Crescand intr-o familie cu patru copii, doi baieti si doua fete, te-ai fi asteptat la o impartire democratica, judicioasa, care sa faca orice mama fericita. In realitate, s-a dovedit ca mama a avut mai degraba trei baieti, pentru ca, isi aminteste Nicola, eram foarte baietoasa, un copil rebel, care totusi nu crea greutati familiei, dar care avea o personalitate puternica Asta mi-a ramas! Stateam mai mult cu baietii, jucam fotbal, ma bateam cu baietii, ce mai, eram de-a lor! Ma imbracam numai in pantaloni. Fratele meu mai mare (cu 9 ani mai mare) era cel care ma > de la joaca sau de pe terenul de fotbal. Fiindca marea mea pasiune era fotbalul, jucam pe orice vreme, chiar si cand ploua torential, de aveam noroi si in dinti! Avea un fel aparte de a se purta, era si bland si autoritar, in acelasi timp, si pe el il ascultam. Nicola a facut un liceu de sport, specializandu-se pe tenis de masa, numai fiindca nu era loc pentru fete la clasa de fotbal. In paralel, facea si atletism. Sportul facea parte din viata ei, iar efectele acestui stil de viata se vad inca. Mi-a dat disciplina, rezistenta fizica si energia debordanta care ma caracterizeaza. Nicola spune ca este dezamagita de faptul ca scoala nu mai antreneaza astazi copiii sa faca mai multa miscare fizica, si de aceea avem copii obezi, cu probleme de sanatate, de aceea isi pierd tot mai mult timp cu calculatorul, in loc sa se joace cu alti prieteni pe afara. Sunt sedentari si singuratici. Provenind dintr-o familie de sportivi, performanta in acest domeniu a fost o alegere fireasca pentru Nicola. A fost cariera la care a visat de mica, si poate ca astazi numele ei ar fi fost legat de titluri olimpice, nu de cantece care au facut istorie, daca o hepatita rebela in clasa a IX-a n-ar fi obligat-o sa renunte. Atunci, toata viata mea s-a schimbat! A fost o lovitura, nu stiu nici acum de unde, de la cine am luat virusul, dar a trebuit sa renunt la tot ce cladisem pana atunci. Mama a facut sport de performanta (popice), dar a renuntat dupa ce s-a casatorit si a facut copii A ramas cu nostalgia unei cariere de succes pe care a trebuit sa o sacrifice, desi foarte tarziu am aflat asta. Mi-a spus odata sa nu renunt niciodata sa-mi urmez chemarea, chiar daca asta inseamna sa lupt mai mult. Cand am facut hepatita aceea si a trebuit sa stau pe tusa un an, iti dai seama ca nu se mai punea problema performantei. Dar eu asta voiam! Si cum a doua pasiune a mea era cantatul, mi-am canalizat toata energia catre acest vis.

Am intrat pe scena si am uitat cuvintele Primele amintiri sunt de la 3 ani, cand nu avea nevoie decat de un dop de sampanie infipt intr-un creion ca sa-si imagineze ca e pe scena, cu microfonul in mana, si canta in fata a mii de oameni. Si aveam grija si la miscarea scenica! Repetam intruna in fata unei oglinzi mari de pe o comoda, la care ajungeam numai dupa ce ma cataram pe un scaun. Desi facea repetitii de la 3 ani, primul spectacol, la 16 ani, a fost un esec.

Aveam niste emotii ingrozitoare, am intrat pe scena si puf!, am uitat cuvintele Nici macar nu erau multi oameni in public, o suta, doua Iti dai seama, toata lumea a ras de mine!, povesteste Nicola, razand acum si ea, la amintirea debutului fulminant. Pare urmarita de un ghinion ciudat, care a facut-o sa guste succesul intotdeauna mai tarziu decat alti colegi de generatie. Nu stiu cum se face ca, de fiecare data cand incep ceva, parca incep cu stangul si nu iese Pe urma lucrurile se aranjeaza si merg foarte bine. Dar nimic nu pare sa-mi iasa din prima!.

Faptul ca nu a fost sa fie o mare campioana, desi se pregatise pentru asta, acum i se pare dovada ca mana destinului a ales pentru ea. Dumnezeu a vrut sa fie asa! Ca sportiva, nu puteam sa fac totusi mare cariera pe vremea aceea, dar uite ca din cantat s-a ales pana la urma ceva!. In 1985, canta pe scena festivalului Mamaia si obtine premiul Teatrului Fantazio si un premiu de popularitate, Cel mai bun prieten al Carului 5 TVR. In anul urmator, alaturi de Cristina Fronea formeaza grupul Adaggio si apare in aproape 200 de concerte, vreme de doi ani, alaturi de trupa Holograf.

O schimbare spectaculoasa pentru fetita care avea emotii uriase atunci cand dadea cu ochii de spectatori! Tracul dispare, iar Nicola incepe sa se simta pe scena mai bine ca oriunde in alta parte. Incepe lungul sir al preselectiilor la Eurovision, dar reuseste sa rupa cercul vicios si sa castige selectia nationala abia la a saptea participare a sa, in 2003.

Cu piesa Dont Break My Heart se situeaza pe locul 10 la selectia europeana, dar, in Romania, cantecul atinge recorduri de difuzare la radio. Situatia aceasta nu ii era straina Nicolei, norocul ei ciudat facand ca tocmai faptul ca a luat locul II la Mamaia, cu un an inainte, cu piesa Langa mine, sa genereze un val de simpatie din partea publicului care a facut-o in doar doua luni sa ajunga un super hit. Intre timp, cele cinci discuri ale artistei se vand frenetic, iar cantecele ei rasuna pe orice post de radio sau de televiziune. Practic, e suficient sa dai drumul la televizor si o vezi pe Nicola pe un post sau chiar, printr-o ubicuitate posibila numai in epoca noastra, pe mai multe canale simultan.

Din 1989 incepe sa cante alaturi de Mihai Alexandru, cu care se casatoreste anul urmator. Mihai ii va fi partener de scena si de viata pana in 2005, cand unul dintre cele mai simpatizate si mai trainice cupluri in aparenta scoate la iveala puternice divergente de comunicare, iar visul frumos se risipeste. Eu am realizat foarte tarziu cat de importanta este comunicarea intre doi oameni.

Stii ca in tinerete alegi mai degraba dupa criterii estetice. Eu am aflat mult prea tarziu ca ar fi trebuit sa-mi pun si problema comunicarii. Fiindca este printre cele cateva lucruri importante dintr-o relatie, lucruri pe care le numeri pe degete, respectul reciproc, dragostea Sentimentele noastre se bazau pe aspectul exterior. Nicola avea 21 de ani, iar Mihai, 23, cand s-au cunoscut.

Eram foarte tineri si nu stiam ce vrem, traiam intr-o permanenta lupta a personalitatilor, constata cu tristete. Nicola se muta de acasa, cu un alt muzician, Andrei Stoicovici, coleg de trupa cu sotul ei, alaturi de care isi recladeste incet, incet viata, incercand sa se tina cat mai departe de ochii presei. Pregateste un nou album pentru zilele acestea, al carui nume nu il spune. Dar nu pentru ca ar fi un secret bine pazit, ci pentru ca nu s-a hotarat inca.

Si nici despre noua relatie nu spune multe, dar e de ajuns sa deschizi subiectul si radiaza. Spune ca nu a simtit niciodata ca acum cat este de importanta legatura de dincolo de cuvinte dintre ea si o alta persoana. Si ca se bucura de tot felul de atentii din partea persoanei iubite, de mici cadouri care simbolizeaza ceva pentru amandoi. Nu ii spune numele. Nici nu e nevoie, presa a acoperit demult spatiile goale, lasate nerostite de Nicola sau de fostul ei sot. Iar despre telenovela lor, cum au numit-o unele ziare, s-a scris asa de mult, incat nu mai are rost sa insistam.

Am momente in care sunt foarte severa cu copiii mei Sfaturile mamei mele au contat foarte mult pentru mine, intotdeauna. Si, desi nu mai este langa mine, ramane un exemplu. La varsta critica, 12, 13 ani, cand parintii pierd de obicei legatura cu adolescentii in devenire, ea a stiut cum sa ne apropie mai tare de ea. Mi-a devenit cea mai buna prietena, vorbeam de toate cu ea. Pana cand s-a imbolnavit ea rau de tot, am comunicat foarte bine. Si eu imi doresc sa reusesc asta, spune, apoi ramane pe ganduri, amintindu-si de propria fiica adolescenta de acasa, cu care nu e usor sa tratezi, fiindca are o personalitate la fel de puternica ca si mama ei.

Offf, zice, si incearca sa-si reconcilieze gandurile contradictorii, dar mama era asa de ingaduitoare, imi dadea sfaturi si ma lasa sa aleg singura intre bine si rau. Cand vedea ca aleg instinctiv varianta corecta, se linistea si imi acorda si mai multa incredere. Dar acum, sunt atat de multe tentatii, iar eu am momente in care sunt foarte severa cu copiii mei. Traim in generatia stresului, poate ca eu nu am atat de multa rabdare ca mama mea si poate ca eu i-am rasfatat prea mult, le-am oferit prea multe lucruri. Poate ca ar trebui sa ma schimb de acum incolo, completeaza, serioasa, dar imediat pufneste in ras: Ceea ce ar fi foarte greu, din moment ce i-am obisnuit asa, nu? Recunoaste ca a avut o atitudine exagerat de protectiva fata de copiii ei din prima lor zi de viata.

Cat au fost mici, am stat cu ei 24 de ore din 24. Nu lasam pe nimeni sa se apropie. Eu le faceam baie, eu ii hraneam, eu le pregateam mancarea, eu hotaram singura totul. Nu acceptam niciun intrus in relatia asta exclusivista cu copiii mei. Cele mai multe dispute cu copiii pornesc de la subiectul computer si graviteaza fara gres de fiecare data in jurul timpului alocat de fiecare dintre ei acestei activitati. Aici, generatiile intra in conflict, nu doar de opinii, ci si de personalitate.

Andrei este deja mare, are 21 de ani, mama lui nu-l mai poate supraveghea asa cum si-ar dori ea, dar Maria Antonia, de 13 ani, si Jonathan, de 11 ani, sunt inca sub aripile bine stranse ale mamei lor. Eu le-am dat libertate, ca sa invete sa se descurce singuri. Dar vezi ca ei ar trebui sa descopere limitele, si cand nu o fac, mai intri in ei Cand aud > ma apuca pandaliile!

Nu, nu stii, imi spun in gandul meu si uite asa ajungem la conflicte, pentru ca eu nu pot sa renunt la principiile mele. Cand o sa afle ca era asa cum ziceam eu, poate ca o sa fie prea tarziu. Eu n-am fost asa de obraznica fata de mama, avea un fel de a se impune Dar e adevarat ca genul acesta de atitudine il aveam fata de bunica-mea, fata de taica-meu, cu care nu aveam o relatie la fel de apropiata.

Anul provocarilor supreme Un amanunt care spune destule despre relatia dintre Nicola si tatal ei ar fi faptul ca fiica unui ciclist celebru in epoca sa nu s-a urcat pe bicicleta decat abia anul acesta. Si daca tot a fost acesta anul provocarilor supreme, Nicola a inscris la puncte bifate si prima ei coborare pe schiuri. Imi pare atat de rau ca pana acum nu am incercat, macar! Fiindca as fi fost buna si ma supara sa stiu ca am pierdut prilejul sa mi-o dovedesc singura.

A crescut in spatele blocului, intr-un cartier bucurestean, ca atatia mii de copii. De aceea, cel mai mare vis al ei a ramas sa evadeze din cusca cu pereti de beton, sa-si cumpere o casuta cu o gradina oricat de mica, numai sa o poata numi gradina mea. Adora sa se ocupe de flori si cel mai bine se relaxeaza in natura. Cand vrea sa se linisteasca si sa scape de presiunea vietii in Bucuresti, se refugiaza in raiul de la Pipirig, casa ascunsa in verdeata a unor prieteni, in nordul Moldovei. Fac de mancare, joc fotbal, culeg rosii, stam sub o masuta sub un nuc. E perfect!

Categories
Diverse

Spiridusii lui Mos Craciun

Cum Craciunul fara colinde nu mai e Craciun, vedetele Antenei 1 nu au stat mult pe ganduri si au dat curs invitatiei de inregistra un colind alaturi de ceilalti colegi din trustul de presa Intact. Despre bucuria de a petrece impreuna Sarbatorile s-au confesat apoi pentru Mdlpl

Despre crainicii TV se spune ca ar fi reci si calculati. Nu este de mirare pentru ca mai ales cei de la stiri trebuie sa fie sobri si seriosi, ca doar nu prezinta o emisiune de divertisment. In spatele acelei seriozitati insa se regasesc, de cele mai multe ori, oameni calzi, generosi, plini de umor, sensibili, ca oricare dintre noi. Asa sunt si Sandra, Lucian, Simona si Vlad.

Chiar daca sedinta foto avea loc la sfarsitul lui noiembrie, am incercat sa cream atmosfera ideala, pentru ca invitatii nostri sa simta caldura Sarbatorilor de iarna. Asa ca i-am momit cu cozonac, nuci invelite in staniol, portocale si mere, vin rosu. Cei patru spiridusi ai lui Mos Craciun au imbodobit bradul intr-un timp-record, pentru ca apoi sa povesteasca despre cel mai frumos Craciun din viata.

Ziua miracolelor Pe Vlad Ionescu, reporterul Antenei 1, bradul frumos impodobit l-a dus imediat cu gandul la cel mai frumos Craciun din viata lui. Poveste lunga, spusa pe scurt. Anul 1998, 24 decembrie, era o dimineata cu zapada multa. Mama internata n spital, tata la serviciu, Bogdan (fratele lui Vlad) era n armata-facultate, la Marina. Pentru ca mama era n spital, acasa nu era nimic gatit pentru Craciun. Si pentru ca tata facea naveta ntre spital, serviciu si casa nu aveam nici macar brad de Craciun. Asa ca Vladut (asa mi se spunea pe atunci) statea trist si singur n Ajun. Un prieten bun m-a sunat si mi-a spus ca a facut rost de albumul nr. 6 al celor de la Modern Talking. M-am dus la el sa-l ascult si l-am rugat cu cerul si pamntul sa mi-l dea acasa. Cred ca omului i s-a facut mila de mine si mi l-a mprumutat. Am ajuns acasa si n boxe a inceput sa rasune o melodie ce se numeste (Este Craciun).

Si in timp ce ascultam acea melodie suna telefonul. Era tata, ma anunta ca mama iese din spital. Ura! Nu trece un minut si telefonul taraie din nou: acum era Bogdan, fratele meu. , mi-a spus. Ura de doua ori. n 30 de secunde am ridicat iar receptorul. Tot tata: m-a instruit el. Toate, n trei minute, ct a durat cntecul. Seara eram cu totii acasa, mama a gatit cu o viteza uimitoare de toate, iar cadourile de sub brad chiar nu stiu de unde au rasarit. A fost ziua miracolelor! Va dati seama ca melodia aceea a devenit hit-ul meu. Si acum, dupa atatia ani, cam la doua zile, rasuna acel cantec la mine n masina, a povestit Vlad emotionat si a insistat sa sublinieze ca, desi nu mai este la varsta copilariei, crede inca in Mos Craciun.

Mirosul de portocale si colindele Mirosul de portocale si colindele sunt nedespartite in mintea mea de Sarbatoarea Nasterii Domnului. Acesta este motivul pentru care Alessandra Stoicescu s-a incumetat sa inregistreze un colind. Craciunul este un moment special in care trebuie sa daruiesti si sa fii mai bun. Intotdeauna mi-au placut colindele. Eu am copilarit in Bucuresti. Si in zona in care locuiam copiii nu obisnuiau sa iasa la colindat. De cate ori auzeam tot felul de povesti la scoala despre cat de tare s-au distrat cand au mers cu colindul, imi parea rau ca nu am si eu cu cine sa merg. Asa ca mi-am luat revansa anul acesta, ne-a explicat Sandra. Primul lucru la care se gandeste prezentatoarea Observatorului de la ora 19.00, atunci cand vine vorba de Craciun, este cat de frumos va fi sa se reuneasca iarasi toata familia. Este momentul ideal sa stai in sanul familiei, considera Alessandra. Eu fiecare Craciun il petrec acasa, cu ai mei. Anul acesta insa inseamna noua mea locuinta. Am reusit sa-mi construiesc casa pe care o visam de mult si, nu in ultimul rand, gradina visurilor mele. Cu toate chinurile mutarii, simt ca este mult asteptat. Asa ca, va imaginati, am sa strang toata familia la mine acasa. Sper din tot sufletul sa poata veni si fratele meu, impreuna cu minunata mea nepotica. Evident ca cel mai asteptat moment va fi venirea Mosului. Nu-mi este rusine sa recunosc, dar copilul din mine inca mai crede in Mos… Pentru ca fiecare Craciun reuseste sa fie o sarbatoare plina de surprize, iar eu cred ca este cineva acolo care imi asculta dorintele si mi le indeplineste, ne povesteste Sandra, care abia asteapta sa vada anul acesta ce-i va aduce Mosul. Si cum sunt sigura ca Mos Craciun citeste Felicia, ii spunem noi ca Sandra vrea o masina noua!

Craciunul e un festival al darniciei Lui Lucian Manduta, anul care se incheie i-a adus certitudinea ca nu este indestructibil. Am avut o criza de spate destul de severa. Dar am si scuze: dupa o expeditie cu bicicleta la Constanta si alta cu barca la Istanbul, probabil ca trebuia sa cedeze ceva la instalatie Totusi, dincolo de detaliile astea, pentru oamenii care au copii, vestile vin mai degraba dinspre ei: Matei a inceput sa vorbeasca bine, Mihai sa nu-l mai bata cu atata indarjire, Andreea sa se gandeasca serios la ce facultate se duce Acum, astea sunt vestile! In schimb, nu si-ar fi dorit incertitudini, si-astea au venit. Anul asta am descoperit ca nimic nu e definitiv scris in stanca, cel putin in ceea ce priveste profesia. Lucrurile se schimba rapid in jurul meu. Uite, presa evolueaza spre o lume cu o multime de jurnalisti de casa – bloggeri – si o multime de canale de nisa, fiecare cu o audienta modesta dupa standardele de acum cativa ani. Lumea cere mereu altceva de la noi. Si trebuie sa te adaptezi la asta! Si-ar fi dorit foarte tare sa aiba parte de mai multa liniste. Dar oricum nu cred c-a apucat cineva sa faca stocuri. Cred ca e o stare pe cale de disparitie Pentru Lucian, Craciunul nu mai e neaparat o sarbatoare religioasa. E un festival al darniciei (pentru care comerciantii multumesc si-si fac si cruce!). E o sarbatoare a familiei (pentru ca, de cele mai multe ori, doar de Craciun ne mai intalnim cu totii). E un moment in care te asezi si-ti faci socoteala: ce-am facut, cata bucurie am adus in jurul meu, cat am gresit E o stare, si muzica e prima care o construieste. Asa ca nu se poate fara colinde. Cu toate acestea, cand era mic, nu prea mergea la colindat. In vacantele de iarna eram la tara si bunicii nu ma lasau prea departe. Dar imi placea sa-mi fac bici, la fel ca toti copiii, si sa-l pleznesc in curte. Tot satul era un pocnet, de dimineata pana seara. Acum, ca au mai ramas doar batranii si nu prea mai sunt copii, e destul de trista coloana sonora, spune el, cu regret, mai ales ca cel mai frumos Craciun din viata lui s-a petrecut chiar acolo, la 13 ani, la tara, doar cu bunica mea si-un kilogram de portocale. Si-o curte plina de zapada De dragul copiilor lui, mai crede in Mos Craciun. Acum pot sa va marturisesc: eu sunt ala! Sigur, multumita tehnologiei moderne, am scapat de barba! Cel mai frumos cadou pe care si l-ar putea aduce singur, din moment ce el e responsabilul, este bucuria celor din jur. Asta ma face sa ma simt bogat si cadorisit! Ca in fiecare an, prezentatorii de stiri trebuie sa se resemneze cu doar cateva ore in care trebuie sa petreaca mai concentrat. Prima parte a serii de Craciun voi fi in emisie la Observator. A doua, acasa, investigand fara mila tot ce-a fost lasat sub brad de indivizi necunoscuti care au reusit sa dispara inaintea echipelor de interventie! Si Revelionul incepe la serviciu si se termina in Bucuresti, cu nasii nostri de casatorie, cu care iesim la restaurant. Ceva simplu, ca si a doua zi e de munca, sa incepem anul bine!

Anul asta au fost mai mult bune decat rele Cele mai frumoase sarbatori sunt cele din copilarie. Asa crede Simona Gherghe, fiindca, pentru ea, toate, fara exceptie, s-au transformat in amintiri dragi. Mergea la colindat in fiecare an. Mai mult, pregateam momentul acesta cu multe saptamni nainte! Nici nu stiu ce ma bucura mai tare: rasplata (n banuti) sau laudele gazdelor! Nici acum nu concepe Craciunul fara colinde, cu atat mai mult cat ii face placere sa cante si are ureche muzicala. De altfel, una dintre vocile de baza care sustin inregistrarea vedetelor Antenei 1 este a Simonei. La mine acasa se cnta colinde n jurul bradului, e o traditie. Asa am crescut, asa vor creste si copiii mei Spiridusul stirilor de la Observator a invatat sa transforme fiecare iarna intr-un sir de mici vacante furate de sub nasul sefilor, altfel nemilosi cu prezentatorii. In fiecare weekend da o fuga pana pe partie, iar in timpul saptamanii viseaza ca se da cu schiurile. De Craciun, spera sa ajunga la Iasi, la parintii ei, iar noaptea dintre ani stie de pe acum ca o va petrece in Bucuresti. Anul acesta, Sarbatorile s-au nimerit n cursul saptamnii, iar stirile nu tin cont de Revelion! Nu am gasit deloc surprinzator faptul ca Simona inca mai crede in Mos Craciun. Asteapta cu entuziasm cadourile de anul acesta, cel mai tare isi doreste sa primeasca sanatate si noroc, ca de jucarii si dulciuri nu-si face griji, vor veni negresit. Doar a fost cuminte! Nici macar nu am avut vacanta de vara! S-a anulat din motive… redactionale. Cu toate acestea, acum, daca trag linie, anul acesta au fost mai multe bune dect rele. Si am avut parte si de doua vacante minunate, una dintre ele n Franta, locul meu de suflet. Deci, pana la urma, lucrurile s-au echilibrat, chiar daca vacanta nu a venit cand era asteptata…

Multumiri magazinului Sara Blu pentru decoruri

Categories
Diverse

Simona Patruleasa: Am invatat de la copii ca optimismul este esential in viata

Daca ar fi sa spun ce m-a fascinat la Simona, in primul rand si la prima vedere, este frumusetea ei. Si, ocupata cum eram sa o privesc, am avut noroc cu tehnologia moderna – reportofonul inregistra si nu cauta sa gaseasca nici macar un defect minor pe chipul stiristei. Simona s-a nascut pe 17 noiembrie 1974, in Ramnicu Valcea, iar in copilarie nici prin gand nu-i trecea ca o sa ajunga prezentatoare TV. Era cam baietoasa si plina de energie. Primul semn de buna purtare l-a dobandit cand nici nu stia sa mearga si se plimba in patru labe prin casa. Iar in copilarie, singura ei preocupare era sa joace fotbal in echipa fratelui mai mare. Cand eram bebelus mi-am spart capul. Ramasesem in grija bunicului si ma plimbam de-a busilea prin casa. M-am lovit de un scaun si mi-am spart capul. Bineinteles ca bunicul s-a aperiat ingrozitor cand m-a vazut plina de sange. In copilarie eram cam baietoasa. Fratele meu juca fotbal si eram inebunita ca pe mine nu ma lasau sa joc cu ei. Dar mi-am luat revansa in scola generala, unde am facut parte din echipa de handbal, eram extrema stanga. Am incercat si voleiul, dar nu mi-a placut la fel de mult. Adi, fratele meu, este doar cu un an mai mare si pe vremea aceea imi doream sa fac tot ceea ce facea si el. Daca se urca in copaci, ma urcam si eu. Imi amintesc ca se ducea cu baietii la film si nu voia sa ma ia si pe mine pentru ca-l incurcam. Dar eu nu ma dadeam batuta asa usor, si tot drumul spre cinematograf il urmaream, ascunzandu-ma dupa copaci, iar cand ajungea la casa de billete apaream si eu. Nu mai avea ce face, trebuia sa-mi cumpere si mie bilet. Simonei ii face mare placere sa povesteasca si sa-si aminteasca despre copilarie, despre toate nazdravaniile pe care le facea cu fratelele ei, Adrian, si ceilalti copii din bloc. Desi eu nu fumez si nici nu am fumat vreodata, cand eram mica luam paie din spatele blocului si le aprindeam. Aveau un gust oribil, dar noua ni se parea senzational. Tot cam pe la acea varsta, mie si fratelui meu ne-a venit ideea sa castigam un ban cinstit. Mama tocmai cumparase cu o zi in urma mere. Iar cand parintii nostri erau la serviciu am luat merele si ne-am dus in coltul strazii, unde se vindeau zarzavaturi. Ne-am aranjat frumos marfa si le-am vandut. Seara, ne-am intors cu banutii acasa. Mama si tata au fost mult prea amuzati de isprava noastra ca sa ne mai certe, isi aminteste cu melancolie Simona.

Imi placeau halatele albe Spre deosebire de majoritatea copiilor, Simonei nu-i era frica de medic. Nu ca ar fi fost excesiv de curajoasa, dar ii placeau foarte mult halatele albe si injectiile. Imi amintesc ca-mi doream sa devin medic. Ca sa fiu mai exacta, imi doream sa fiu dentist. Eram fascinata de doctori. O minteam pe mama ca ma simt foarte rau doar ca sa ma duca la spital. Imi placeau foarte tare halatele albe si injectiile. Nu-mi era frica de medic sau de spitale. Din fericire, admiratia fata de medicina nu a trecut odata cu timpul si nici acum nu-mi este frica sa ma duc la dentist sau la orice fel de doctor. Cand a mai crescut si a devenit domnisoara, Simona a renuntat la a-si mai juli genunchii cocotandu-se in copaci dupa fratele mai mare, iar in liceu nu a facut prea multe nazdravanii. Cred ca am fost o adolescenta destul de linistita. Nu prea le-am facut probleme parintilor. Nu fumam si nici la scoala nu aveam probleme. Mai chiuleam si eu cu colegii asa, sa nu sparg gasca. Dar nu prea des, recunoaste Simona. Totusi, a cochetat cu lumea showbizului inca din adolescenta. Iar in 1994, la insistentele fratelui si ale mamei, a participat la Miss Romania. Primii mei banuti i-am castigat din prezentari de moda. Nu erau foarte multi. Dar pentru mine a fost lucru mare ca in liceu sa castig niste bani, oricat de putini ar fi fost. Iar in 1994 fratele meu a vazut un anunt intr-un ziar despre o preselectie la Miss Romania. Mie nici prin cap nu mi-ar fi trecut sa particip, dar am cedat pana la urma la insistentele mamei si ale lui Adi. Nu-mi doream sa ajung model sau actrita. Imi amintesc, cand eram mica, ii strangeam pe toti copii de pe scara si ne jucam de-a scoala. Aveam si un catalog unde le treceam notele, pentru ca eu eram profesoara.

Doamna, va iubesc Cam asa sunau biletele pe care Simona le primea de la elevii ei. Si nici nu este de mirare ca elevii o indrageau, pentru ca este imposibil sa nu te indragostesti de un zambet atat de cald, sincer si plin de compasiune precum cel al Simonei. Singurul lucru pe care mi l-am dorit cu adevarat si s-a si intamplat a fost sa devin profesoara. Mama m-a indemnat sa urmez liceul de pedagogie. Iar dupa cinci ani de liceu am ajuns, la 19 ani, invatatoare la o scoala in afara orasului. Mergeam toti profesorii cu autobuzul pana la scoala. Imi amintesc cu mare drag de acea perioada. A fost, poate, cea mai frumoasa din viata mea. Copiii erau extraordinari. Nu am cuvinte sa povestesc acele clipe. Si ca sa vezi cat de repede a trecut timpul. O fetita din prima mea promotie de elevi s-a casatorit de curand. M-am emotionat foarte tare cand am auzit. O stiu de cand avea doar sapte anisori si a crescut sub ochii mei, povesteste emotionata Simona. Desi multi ar crede ca atunci cand devii persoana publica nu-ti mai lipseste nimic si esti multumit de tot ceea ce te inconjoara, Simona Patruleasa recunoaste ca a avut cele mai mari satisfactii atunci cand vedea ca micutii ei elevi au invatat sa scrie si sa citeasca, in mare parte datorita ei. Ai mari satisfactii atunci cand vezi cum copilul incepe incet, incet, sa scrie si sa citeasca, sa faca adunari si scaderi. Copiii sunt minunati, inveti de la ei ca optimismul este esential in viata. Si doar un copil poate avea atata optimism incat sa daruiasca si adultilor din jurul lui. Imi amintesc cum elevii ma asteptau dimineata la autobuz, iar cand se terminau orele ma conduceau de la scoala pana in statie. La orele de educatie civica, mergeam cu ei afara si imi culegeau flori. Cand deschideam catalogul sa fac prezenta, de multe ori imi picau din el biletele de dragoste, inimioare, desene. Imi scriau tot felul de complimente si declaratii: sau . Nu erau semnate si dupa ce le citeam si imi ridicam ochii spre clasa, cei care se simteau cu musca pe caciula se inroseau imediat si se ascundeau sub banca. Imi umpleau inima de bucurie. Am trait alaturi de copii clipe extraordinare. Aveam soba in clasa si faceam focul. Ne ajuta tot timpul o doamna care aducea lemne, dar trebuia sa mai punem si noi din cand in cand lemne pe foc, ca sa-l mentinem. Iarna, pentru ca era prea frig in clasa, stateam toti in jurul sobei si invatam acolo, langa foc. Poate parea rudimentar, dar la vremea respectiva era foarte frumos.

Visul meu e sa ma intorc in invatamant Din cauza conditiilor din invatamant si manata de dorinta de a fi independenta financiar, Simona a renuntat la scoala si a inceput sa-si caute un loc de munca mai bine platit. Asa a ajuns sa-si trimita CV-ul la o televiziune privata, unde si-a inceput cariera de prezentatoare TV. Iar de ceva vreme incoace, o puteti urmari prezentand la Antena 1 stirile sportive. Visul meu este sa ma pot intoarce intr-o zi in invatamant. Pacat insa ca invatamantul este foarte prost platit. De cand am inceput sa lucrez in televiziune mi-au lipsit foarte mult copiii. Ma duceam la scoala cu mare placere si nu ma deranja ca trebuia sa ma scol de la 6 dimineata ca sa ajung la ore. Am avut si foarte mult noroc, pentru ca locuiam cu parintii si nu trebuia sa platesc chirie, nu aveam o familie de intretinut. Altfel nu m-as fi descurcat doar cu salariul de profesor. Nu stiu cum se descurca familiile in care ambii soti au aceasta meserie, mai ales aici, in Bucuresti, unde viata este foarte grea. Eu n-am crezut niciodata ca am sa pot face parte din aceasta lume a showbizului pentru ca sunt foarte timida. Si nu mi-am imaginat ca am sa pot trece peste emotii. Acum, cred ca te poti obisnui cu orice. Chiar daca Simona crede ca cei sase ani cat a fost invatatoare la clasele I-IV au fost cei mai frumosi din viata ei, nici televiziunea nu-i displace, dar crede ca uneori pretul pe care il platesti doar pentru ca apari la televizor este mult prea mare. Din pacate, pe oameni ii intereseaza mai mult senzationalul si neobisnuitul. Si, ca sa-si vanda ziarul, multi scriu numai minciuni. Prietenul meu este jignit fara niciun alt motiv decat acela ca este iubitul Simonei Patruleasa. Desi nu mi se pare corect, incerc sa ma obisnuiesc cu toate mizeriile care se scriu despre mine. Nu vreau sa renunt la aceasta meserie. Imi place foarte mult sa lucrez la stiri. E o lume interesanta, dar trebuie sa ai nervii tari, crede Simona.

As vrea sa fiu aproape de parintii mei Departe de parinti, rude si prieteni, Simona recunoaste ca, de multe ori, s-a simtit singura. Si, pentru ca timpul nu-i permite sa se duca prea des la Valcea sa-i viziteze, cel mai mult isi doreste sa-si convinga parintii sa se mute la Bucuresti. Iar pana va reusi sa-i convinga, de ea are grija iubitul ei, Sabin, alaturi de care, in curand, se va muta intr-o casuta noua. Nu este usor sa fii departe de familie. Parintii mei locuiesc in Valcea, iar fratele meu in Italia, cu sotia si nepotica mea de 11 ani. Imi doresc foarte tare sa-i aduc pe parintii mei la Bucuresti, sa-mi fie aproape. Tot timpul ma gandesc la ei si ii sun de trei-patru ori pe zi. Aproape ca i-am convins sa se mute aici. Si sper sa vina, pentru ca in acest moment singurul lucru pe care mi-l doresc este sa fiu alaturi de ei. Dar am mare noroc ca prietenul meu, Sabin, ma sustine in tot ceea ce fac. Este un om minunat, foarte intelegator si echilibrat. E foarte greu sa gasesti astfel de persoane in ziua de azi. Sunt foarte norocoasa ca l-am cunoscut, povesteste Simona, care spera ca foarte curand sa poata avea aproape toate persoanele dragi din viata ei.Cine spune ca frumusetea, inteligenta si bogatia sufleteasca nu fac casa buna, cu siguranta se insala sau nu au au vut ocazia sa o cunoasca pe vedeta Stirilor Sportive ale Antenei 1

Categories
Diverse

Firma unui director de mina, bransata ilegal la termoficare. Bransarea asigurata de Termocentrala Paroseni?

Angajatii unei intregi unitati miniere din Valea Jiului asista sau contribuie la un circuit perfect pus la cale de mai multi oameni destepti. Trioul administratie-sindicat-mediu de afaceri merge uns.

Sub auspiciul unei palarii legale, confectionata cu sprijin de specialitate, acesti baieti destepti mentin un circuit aproape perfect: unul informational – au informatii in timp util astfel incat sa se poata apara, unul relational – si-au intins tentaculele in toate mediile si prin persoane sus-puse sau interpuse au un cadru linistit, asigurat si evident unul politic despre care inca ei cred ca e mama si tatal lor.

Faptele lor sunt PENALE, insa tandemul politie-justitie din Valea Jiului, sau dupa caz judetul Hunedoara, ignora orice semnal, orice informatie, orice atentionare venita din spatiul public.

Astazi, municipiul Vulcan. Localitate din judetul Hunedoara in care orice e posibil. Localitatea in care exista cea mai mare resursa pentru inavutirea baietilor destepti pe spezele statului: doua unitati miniere, o preparatie, o termocentrala, un domeniu schiabil si alte institutii subordonate administratiei locale care reprezinta mina de aur pentru orice politician sau sef.

Mina Vulcan, de exemplu, a avut sansa sa fie condusa, in ultimii ani, de directori “activi” veniti din lumea sindicala. Ceea ce le-a conferit o data in plus o colaborare fructuoasa si liniara cu organismul sindical. Aurelian Enache si Sorin Rosmenteniuc sunt doar doua nume de directori care au crescut “liber”, in mijlocul angajatilor, si care cunosc fiecare particularitate a angajatilor si a perimetrelor in care isi desfasoara activitatea.

La momentul martie 2015, mina Vulcan este condusa de Sorin Rosmenteniuc, director tehnocrat, sustinut politic de PSD. Acum PSD, fiindca numirea in functie a fost facuta pe vremea cand Rosmenteniuc era PNL (inclusiv consilier local) si USL impartea posturi.

Apropierea umana, dar si cea profesionala de presedintele PSD Vulcan – omul de afaceri Marin Coltescu l-a adus pe Rosmenteniuc in echipa social democrata.

Nu regreta pasul facut, fiindca la o radiografiere a scenei politice, Rosmenteniuc afirma senin ca liberalismul din PNL nu este mai curat decat liberalismul din PSD.

Pe parte administrativa, directorul Sorin Rosmenteniuc nu are emotii. Sindicatul de la mina lui, condus de Ioan Ciobotaru, este un partener bun de dialog social. Orice nemultumire se rezolva la masa discutiei.

Probabil ca la aceeasi masa a discutiei, Clubul sindicatului din Vulcan a ajuns “in atenta ingrijire” a unei firme controlata de directorul Sorin Rosmenteniuc. Club al sindicatului care, potrivit presedintelui Ioan Ciobotaru, se afla in patrimoniul Sindicatului Liber Independent EM Vulcan. Organizatie sindicala condusa de acelasi Ioan Ciobotaru. Cu amendamentul, spune acelasi Ciobotaru ca acest sindicat se afla in procedura de dizolvare in instanta.

Privita la suprafata, operatiunea preluarii clubului de o persoana/firma care sa opreasca degradarea cladirii pare o decizie demna de toata aprecierea. Cineva nu lasa, in acest mod, istoria sa moara, ar putea spune cele mai multe voci care canta doar la semnul unui dirijor. Discutia ulterioara este completa: cu ce costuri, pe ce baza legala si cu ce repercusiuni pe termen mediu si lung.

Si din acest moment al analizei apare ipocrizia si strangerea randurilor.

Clubul Sindicatelor din Vulcan, preluat de societatea lui Rosmenteniuc, arata acum “omeneste” si functional. Pentru ca, spune Sorin Rosmenteniuc, a facut o serie de credite ca sa investeasca intr-un domeniu care sa armonizeze mediul social din localitate.

Rulajul actelor de preluare, conditii si oportunitati reprezinta un subiect separat. Cert este ca acest club al sindicatelor – care prin definitie, cel putin, are adresabilitate stricta: membrii de sindicat – a intrat intr-un circuit liber pe piata.

Pozitia publica, favorizanta, a directorului Sorin Rosmenteniuc i-a permis acestuia sa invarta roata morii usor si fara eforturi supraomenesti. Sprijinul colegial nu a intarziat sa apara chiar daca, atentie, traducerea libera a acestui ajutor,  pe aceeasi piata libera, inseamna incalcarea legii si prejudicii aduse propriului angajator – a se citi Complexul Energetic Hunedoara. Un mastodont mort pentru care se chinuieste (teoretic) o armata de specialisti -tehnocrati sa-l salveze de la insolventa.

Un prim pas spre salvarea de la insolventa a CEH a fost bransarea societatii directorului la sistemul termic al Vaii Jiului, recte Termocentrala Paroseni.

In data de 6 octombrie 2014, societatea directorului – SC Rosmenteniuc Business SRL- solicita Termocentralei Paroseni un aviz de principiu in vederea bransarii imobilului la sistemul centralizat de agent termic.

 Astfel, spune Visan, societatea directorului trebuia sa prezinte o serie de documente, printre care un proiect tehnic, un certificat de urbanism, inclusiv acceptul vecinilor imobilului in cauza.

Pana in data de 6 martie 2015, niciunul dintre documentele enumerate nu ajunsesera la Termocentrala Paroseni, ceea ce insemna potrivit lui Doru Visan ca societatea directorului de la Mina Vulcan (Clubul Sindicatelor) nu este bransata la retea.

Solicitam totusi o verificare amanuntita, la fata locului. Verificare care, spune Visan, a avut loc chiar in ziua de 6 martie 2015. Raspuns verificare, inserat si intr-un proces-verbal, incheiat la fata locului, clubul sindicatelor nu este bransat. Si, atentie, nici nu a fost, pana in acel moment.

Insistam si punem cartile cu fata in sus pe masa directorului: stim ca lucrarea a fost efectuata de angajati ai unei alte societati a statului roman, societatea de gospodarire locala din Vulcan. Si aceasta societate aflata in dificultate, insolventa. Raspunsul ramane ferm: nu a existat bransament. Timpul curge si oamenii se agita. In agitatie apar fisurile.

Nu acelea invocate la fata locului de oamenii directorilor cum ca, la momentul comisiei de ancheta la fata locului, e o spartura la teava de termoficare, ci acelea in baza carora in data de 6 martie s-a produs in realitate debransarea care se facuse abuziv cu complicitatea angajatilor CEH si Pregoterm, in afara cadrului legal, si – cel putin – prin neglijenta directorilor care jura ca nu stiau nimic de aceasta lucrare.

Si totusi, directorul Petru Rera, sustine ca lucrarea a fost facuta de oamenii lui in afara orelor de program. Care lucrare?

Directorul Sorin Rosmenteniuc spune ca nu a folosit agent termic de la Termocentrala Paroseni, dar lucrarile au fost facute ca sa nu vina iarna si sa nu mai poata lucra.

Potrivit lui Rosmenteniuc, incalzirea e asigurata printr-o centrala pe lemne. Directorul minei Vulcan admite ca, intr-adevar de la magistrala principala, exista legatura inspre club, dar nu este bransat propriu-zis clubul, fiindca nu avea finalizat proiectul tehnic solicitat de Termocentrala.

Nu neaga nimeni un lucru: societatea directorului nu a platit nici macar un leu la termoficare. Logic, fiindca, in teoria lor, nu a existat contract (bransament). Si totusi insistam, cine plateste? Cine plateste costurile? Cine plateste ilegalitatile? Cine isi asuma tentativa de stergere a urmelor.

Persoanele care au facut constatarea la fata locului, printre care si o doamna, raspund si ele pentru intocmirea procesului verbal. Sau nu?

Aparatul folosit nu poate declara, dar exista un manuitor. Raspunde si el, nu?

De data aceasta oare exista un prejudiciu? La fiecare furt din CEH, sub toate formele lui de organizare, a existat o problema, spuneau procurorii, nu exista prejudiciu. CEH-ul, sau SNH-ul, sau CNH-ul nu se constituia parte prejudiciata. Raspund si cei pentru care patrimoniul statului nu reprezinta nicio ceapa degerata, nu?